Sf. Ierarh Bonifaciu

Viața Sfântului Ierarh Bonifaciu

(de Ion Lucaci)


Prezentare generală a timpurilor în care a trăit Sfântul Bonifaciu

Timpurile în care sfântul Bonifaciu a trăit erau destul de tulburi din punct de vedere politic și religios. În Europa secolelor VII-VIII, se găsea punctul de întâlnire a trei mari puteri. Prima dintre ele era cea bizantină care pălea din ce in ce mai mult datorită crizei provocate de iconoclasm. Iconoclasmul era o luptă internă în care se înfruntau două concepții asupra religiei și dincolo de aspectele pur spirituale ale conflictului, două culturi, două arii geografice și două grupuri sociale. De partea celor care adorau icoanele, iconodulii, se aflau toți cei legați de o credință primitivă și sensibilă, numeroși în rândurile femeilor, călugărilor, reprezentanților claselor populare. De partea iconoclaștilor erau nobilii, înaltul cler și anturajul împăratului.

Unii istorici găsesc originile iconoclasmului în neputința unor teologi de a întelege sensul simbolic al icoanei și de a face distincție între cinstirea ei și idolatrie. Ei socoteau că cinstirea vine în contradicție cu preceptele biblice încălcând porunca decalogului de a nu-ți face chip cioplit și de a nu te închina lui (Ex 20, 4; Dt 5, 8) și că potrivit învățăturii Evangheliei Dumnezeu trebuie cinstit numai în "duh și adevăr" (In 1, 18; 4, 24; 5, 27; 20, 29; Rom 1, 23; 10, 17; 2 Cor 5, 7). Această criză a fost agravată de intervenția împaratului Leon al III-lea, care încearca o persuasiune forțată a poporului în vederea renunțării la adorarea icoanelor. Această problemă va lua sfârșit abia după trecerea mai multor ani. Totodată situația Bizanțului era înrăutățită de asalturile tot mai dese ale musulmanilor care profitau de slăbiciunea interioară a imperiului. Musulmanii reprezintă o a doua forță care se ridica în Europa acelor timpuri. Cea de-a treia putere era reprezentată de Regatul Franc, majoritar catolic.

Un moment important în istoria Europei a fost cel în care, majordomul palatelor Austrasiei, Neustriei și Burgundiei, aliat cu longobarzii, resping atacul arab la Poitiers în anul 732.
În Italia, longobarzii stapâneau o mare parte din teritoriile Ravenei, Pugliei, Calabriei, Siciliei și doreau să cucerească Roma, teritoriu aflat sub stapânirea Papei. Papa apelează la ajutorul împaratului bizantin, dar și la Carol Martel, recunoscându-i astfel statutul de conducător pe care acesta și-l asumase dupa moartea merovingianului Thierry al IV-lea în 737. Va fi refuzat de acesta în virtutea ajutorului pe care longobarzii i-l acordaseră în lupta de la Poitiers. După câțiva ani, fiul acestuia, Pepin cel Scurt, va asculta apelul pe care Sfântul Părinte îl face. În Franța, dinastia merovingiană este înlocuită de cea carolingiană prin retragerea lui Carloman, fratele lui Pepin la mânăstirea Monte-Casino în 747. Pentru istoria Europei, mai importantă decât venirea la puterea Regatului Franc a unei alte dinastii, este noua atitudine pe care Papa și-o asuma în numele lui Dumnezeu, ungând pe Pepin ca rege (ales al Domnului), după modelul timpurilor biblice. Consacrarea regală a lui Pepin a fost de o importanță decisivă pentru dezvoltarea concepției occidentale despre rege. De la această dată poziția suveranului în Biserică începe să aibă un fundament sacramental.

Acestea ar fi timpurile în care a trăit sfântul Bonifaciu și în care s-a dezvoltat opera sa de evanghelizare, lărgind nu teritoriile regatelor lumești, dar al regatului divin fiind ajutat de principii pamântului.

Formarea intelectuală și personalitatea lui Winfrid

Date biografice

În urma activității sale ca misionar pe teritoriul Germaniei, Bonifaciu este numit pe drept cuvânt apostol al Germaniei. Activitatea sa a avut un mare ecou și s-a desfăsurat cu mare succes, el fiind adevăratul organizator al Bisericii germane.

Winfrid, acesta era numele pe care Bonifaciu îl avea din familie, s-a născut prin anul 673 la Devon (posibil Crediton), în Anglia sud-occidentală în regatul anglo-saxon Wessex. Familia sa făcea parte din categoria țăranilor liberi, proprietari de pamânt. Nu putem vorbi cu certitudine despre copilaria lui, totuși se povestește ca ar fi fost un copil precoce și ca de la vârsta de patru-cinci ani era capabil să înțeleagă mesajul creștin al predicatorilor itineranți. La vârsta de șapte ani îl roagă pe tatăl său să îl lase să îmbrațișeze viața monahală, demonstrând astfel o prima maturitate spirituală. Este acceptat în abația de Exeter, apoi la Nursling unde primește o educație aleasă în literatura sacră dar și profană și unde este consacrat pentru viața sacerdotală. În mănăstirea de Nursling progresează în studii și ajunge repede să-și asume rolul de maestru. Pentru activitatea sa didactică compune un tratat de gramatică și de metrică, din care însă nu cunoastem decât o parte. Înca din timpul în care a fost maestru la Nursling a fost mereu înconjurat de numeroși discipoli atrași de faima școlii pe care o conducea, dar și de capacitatea maestrului de a comenta Biblia într-un mod aparte. Conservă rolul de maestru înconjurat de discipoli chiar și mai târziu în timpul activității de pe continent, după cum dau mărturie scrierile închinate lui și discipolilor săi.

Winfrid a ținut legătura cu Adelm, una dintre cele mai frumoase personalități ale creștinătății anglo-saxone din acea vreme. Personalitatea lui Winfrid reflecta calitățile deosebite pe care le nutrea poporul sau. Era îmbibat de dragostea pentru cultură și educație, pentru misiunea de evanghelizare și într-un mod deosebit pentru catedra Sfântului Petru. S-a născut într-un timp în care mulți dintre concetățenii săi erau animați de dorința de a propovădui Evanghelia și de a extinde împărăția lui Dumnezeu pe continent.

Vocația misionară

În loc să urmeze o carieră de succes în Anglia, Winfrid alege misionariatul. Trecând peste orice dificultate, la începutul anului 716, având patruzeci de ani, pornește în pelerinajul său, dorind să urmeze pe Wilibrord, compatriotul sau. Ajunge mai întâi la Londra, iar de aici se îndreaptă spre mare, debarcând la Duurstede, capitala comercială a Țării Bascilor. Împrejurările politice (ascensiunea necredincioșilor militanți) au făcut imposibilă lucrarea misionară. Merge la Utrecht pentru a întâlni pe Wilibrord, însă acesta se întorsese la Echternach din cauza pericolului pe care îl reprezenta revolta frizonilor împotriva lui Carol Martel. Winfrid realizează că timpurile nu erau propice activității dorite, iar în așteptarea unor vremuri mai bune se întoarce la mânăstirea din Nutschelle. Murind abatele acestei mânăstiri, consiliul clericilor îl alege pe Winfrid abate în anul 717. Refuză această însărcinare fiind ajutat de prietenul sau Daniel, ep. de Wincester. Animat de dorința de a evangheliza popoarele germane, Winfrid dorește să obțină sprijinul Papei și al principilor seculari în acțiunea sa.
Dotat cu un spirit pozitiv și dovedind aptitudini de bun organizator, consideră oportun să se prezinte popoarelor cu prestigiul unei misiuni oficiale din partea capului Bisericii și aparat de brațul puternic al conducătorilor franci. În 718, benedictinul anglo-saxon Winfrid face o călătorie la Roma pentru a-l vizita pe Grigore al II-lea. Primește de la pp. Grigore al II-lea misiunea clară de a predica Evanghelia, dar nu înainte de a se fi convins de bunele intenții ale lui Winfrid și de sinceritatea și dăruirea sa față de Sf. Scaun. Papa îl desemnează pe Winfrid drept legat apostolic, având un mandat de evanghelizare pentru Germania. La Roma, Winfrid primește numele de Bonifaciu și unele scrisori de recomandare care ar fi putut să-i înlesnească acțiunea de slujire. Primește totodată îndemnul de a administra sacramentele dupa liturgia romană și de a menține legătura cu Biserica Romei.

Opera de evanghelizare

Evanghelizarea Germaniei

După șederea sa la Roma, Bonifaciu ajunge la curtea regelui longobard Liutprand unde este primit cu ospitalitate. Vizitează Bavaria și Turingia însă fără a se opri prea mult. Odată cu moartea ducelui franc Radboch, situația politică din Frizia se îmbunătățește, iar Bonifaciu se îndreaptă spre Bavaria și Turingia pentru a-și cizela vocația misionară alături de ep. Wilibrord. Nu se lasă convins de vorbele episcopului care ar fi voit să-l lase urmaș pe scaunul său episcopal. Bonifaciu, după această perioadă de pregătire își începe în sfârșit misiunea pe care și-o asumase. Fidelitatea față de Papă și atitudinea de magister sunt două dintre aspectele care caracterizează în mod major apostolatul său desfășurat în Asia, Turingia și Bavaria.
Pentru a aprecia pe deplin meritele lui Bonifaciu trebuie să menționăm că toate populațiile supuse francilor și locuitorii de pe partea dreaptă a Rinului erau în mare parte păgâni. În 721, Bonifaciu predica în Asia și Turingia reușind să boteze numeroși păgâni și să readucă în sânul Bisericii mulți creștini căzuți în practica idolatriei. În Asia construiește prima sa mânăstire la Amönesburg.

Vizita la Roma

După ce trimite o amănunțită relatare a operei sale, în anul 722 este chemat personal la Roma de către pp. Grigore al II-lea care îl consacră episcop misionar al întregii Germanii transrenane (30 noiembrie), fără însă a-i stabili un sediu anume. Cu această ocazie, Bonifaciu depune jurământul de credință care îl va lega în mod direct de Scaunul papal. Formula jurământului de ascultare era aceeași cu a episcopilor sufragani ai Romei. În aceasta este schimbat doar un lucru, cuvintele cu ajutorul cărora sufraganii promiteau fidelitate față de împăratul bizantin sunt înlocuite cu promisiunea de a menține comuniunea cu Papa și de nu a menține cu acei episcopi care nu urmau normele romane. La plecare, Papa îi încredințează o colecție de canoane a conciliilor și o scrisoare pentru Carol Martel în care îl îndemna pe acesta, aflat la puterea Regatului Franc, să protejeze și să favorizeze opera lui Bonifaciu în Germania.

Principala etapă misionară

În 723 ajunge la curtea lui Carol Martel care îl primește cu ospitalitate și îi asigură printr-o scrisoare sigilată protecția prin care opera lui Bonifaciu era ajutată să ajungă la succesul dorit. În primăvara anului 723, Bonifaciu își începe noua și principala sa etapă misionară în Asia (Turingia francă). Aici găsește misiunile în care lucrase mai înainte încă eficiente. Opera sa ajunge la apogeu când, pentru a demonstra păgânilor absurditatea credinței lor în zei, întruchipări ale naturii, și lipsa de putere a acestora, doboară stejarul secular din apropiere de Geismar ce reprezenta pe zeul Thor. Cu lemnul acestuia construiesșe o capela închinată Sf. Petru. Doborârea stejarului a provocat numeroase convertiri. Fondează celebra mânăstire de la Frizlar. În anul următor, sfântul trece în Turingia unde răsturnările politice puneau în profundă dificultate comunitățile creștine (partea nordică a țării aparținea saxonilor, cea meridională era guvernată de franci și trecea printr-o perioadă de totală anarhie politică). Activitatea din Turingia și Asia a durat din 724 până în 731 și a fost încoronată de un mare succes. Construiește mânăstirea închinată Sf. Mihai din Ohdruff, aproape de Gotha care va deveni o importantă fortăreață a creștinătății din această zonă. Aceasta va fi încredințată lui Vigbert, unul dintre discipoli săi. Rămâne în strânsă legătura cu Anglia printr-o numeroasă și bogată corespondență. Pentru a-și consolida opera misionară reunește un ales grup de continuatori, călugări și călugărițe din patria sa, pasionați și dornici de a evangheliza Germania. Aceștia s-au răspândit în toate misiunile fondate de sfânt, muncind cu zel și adaptându-se la diferitele condiții pe care le cerea apostolatul. Printre colaboratorii lui Bonifaciu trebuie să-i amintim pe Lul, succesorul sau la scaunul de Mainz, Burcard, ep. de Würzburg, Denehard, neobosit mesager între Germania și Roma, Willibald si Wunibald. Printre doamne s-au numărat Lioba, stareța Tauberbischofsheim-ului de mai târziu, Tecla, Walburga și Cunitrude .
Una dintre cele mai celebre mânăstiri fondate de sfânt este cea de la Fulda (744), încredințată lui Sturni. Aceasta devine model pentru abațiile germane și va inspira ordinele fondate de apostol. Pp. Zaharia, în 751 va acorda protecția pontificală acestei mânăstiri.

Numirea ca arhiepiscop

 În anul 732, succesorul lui Grigore al II-lea, pp. Grigore al III-lea îl promovează pe Bonifaciu la rangul de arhiepiscop cu dreptul de a convoca concilii și de a consacra episcopi. Timpurile nu erau însă destul de mature pentru a forma noi dieceze, astfel Bonifaciu se limitează pentru moment doar la a fonda mânăstiri. Din acest an, pentru sfânt începe o muncă de organizare intensă. Sunt create ori restabilite numeroase dieceze și sunt desemnați episcopi care să le conducă. În 737-738, Bonifaciu merge pentru a treia oara la Roma pentru a se consulta cu sf. Parinte și pentru a obține acordul și îndrumarea pentru o nouă misiune. Aici va întâlni o parte dintre discipolii pe care i-am amintit deja. Una dintre scrisorile date de Papă era adresată episcopilor Bavariei, în care Pontiful Roman îl desemna pe Bonifaciu ca legat al său. Se reamintea episcopilor obligația de a se întâlni în sinoade și totodată se dădeau avertismente împotriva superstiției păgâne și a greșelilor pe care preoții bretoni le săvârșeau. Abia întors, Bonifaciu își propune reorganizarea Bisericii în Bavaria, de altfel singura regiune în care apostolul reușește să stabilească dieceze cu ajutorul puterii civile. În 739, cu permisiunea ducelui Odil, regiunea se împarte în patru dieceze în urma unui sinod convocat de Bonifaciu. Acestea erau dieceza de Regensburg, Feising, Passau și Salzburg. Îl consacră pe anglo-saxonul Ioan, ep. de Salzburg, conferind orașului demnitatea de metropolă a regiunii, deși ducele Odil se opune creării unui astfel de scaun metropolitan (se pare că voia să mențină controlul asupra noilor dieceze). Numește păstori pentru scaunele vacante din Regensburg și Freising și îl confirmă pe cel din Passau. Opera sa este atât de fructuoasă încât catolicismul se înrădăcinează pentru totdeauna în regiune. Sfârșindu-se opera sa în aceasta parte a țării, se îndreaptă spre Asia și Turingia pentru a stabili și aici o ierarhie catolică. În 741, stabilește un scaun episcopal la Buraburg, pentru Turingia nordică la Erfurt, pentru cea meridională la Würzburg, iar pentru Bavaria nordica la Eichstät cu ep. Willibald ca păstor. Diecezele Buraburg și Erfurt dispar repede, dar nu complet. Sub Carol cel Mare scaunele acestor dieceze vor fi primite de Paderborn și Harlberstadt. Organizarea religioasă pe care Bonifaciu o stabilește aici a supraviețuit timpului și furtunilor care au bătut necontenit asupra ei.

Reforma Bisericii France

Nevoia de reformare a Bisericii France

În toată perioada activității sale în Asia, Bonifaciu nu pierde din vedere reforma majoră de care avea nevoie Regatul Franc. Creștinătatea din această regiune decăzuse mult: clerul ce ocupa poziții joase era ignorant și imoral, iar cel de la conducere era mândru și materialist, uitând de comuniunea pe care trebuia să o aibă cu Roma. Pp. Zaharia, succesorul Papei Grigore al III-lea, îndeamnă pe Bonifaciu la o nouă profesiune de fidelitate: "eu vă voi fi un devotat și fidel servitor și nu voi înceta să dau ascultare Bisericii Romane". În același an moare Carol Martel, principe fără scrupule religioase, dar recunoscut ca având meritul de a fi respins atacul arab și de a fi protejat opera lui Bonifaciu. Lui Carol i-au urmat la conducerea regatului cei doi fii: Pepin pentru Austrasia și Carloman pentru Neustria, ambii educați în spirit creștin în abația sfântul Dionisie. Aceștia îl stimau pe Bonifaciu și doreau să ajute reforma dorită de acesta. Lucrarea aceasta parea a fi extrem de dificilă dovadă fiind faptul că de mulți ani nu se mai ținuse nici un conciliu, episcopiile erau adesea vacante, vândute sau acordate unor mireni necorespunzători, fără pregatire ori vocație. Scrisorile sfântului ne aduc la cunostință starea deplorabilă a acestei Biserici în perioada de sfârșit a dinastiei merovingiene și începutul celei carolingiene. Situația era agravată de mulțimea sacerdoților scoți și bretoni ce nu țineau cont de autorități și își permiteu să traiăscă după bunul plac traversând regiunile Regatului Franc.

Convocarea conciliilor de la Les Estines și Soissons

Împotriva acestor dezordini, Bonifaciu încearcă să aducă un remediu prin convocarea unor concilii. Este susținut în proiectul său de sfatul și autoritatea Sfântului Scaun și de piosul și zelosul Carloman. Vor avea loc două sinoade în Austrasia, primul la 21 aprilie 742 (nu se cunoaște cu exactitate locul), iar cel de-al doilea la data de 1 martie 742, ținut la Les Estines, ambele prezidate de sf. Bonifaciu în calitate de trimis al Sf. Parinte. Pepin cel Scurt, rivalizând cu fratele sau, convoacă un conciliu la Soissons în 744 la care se pare că apostolul nu a luat parte. În 744, pp. Zaharia nu numai ca reînnoiește ius predicorum în Bavaria, dar îl numește pe Bonifaciu ca vicar apostolic pentru întreaga Galie. Pentru a încorona opera sa este reunit un conciliu general în Regatul Franc în 745, prezidat tot de Bonifaciu. În aceste adunări s-a afirmat cu bucurie dorința unei reforme în Biserica francă, fiind promulgate legi ecleziastice și ale statului. Cu această ocazie s-a stabilit o organizare bisericească și s-a propus o activitate conciliară, au fost eradicate superstițiile păgâne care întunecau viața religioasă; ordinelor de călugărițe li s-a propus să urmărească regula Sf. Benedict, patronul principal al Europei , pentru a elimina dezordinea monahală, astfel viața clerului a fost condusă la puritatea de la început. În primavara-vara anului 747, Bonifaciu completează opera sa mareață prezidând un alt conciliu general al Regatului Franc, unde au fost confirmate, reîmprospătate și solemn promulgate toate dispozițiile anterioare. Cu această ocazie episcopii reuniți au trimis papei Zaharia o profesiune colectivă de credință și ascultare. Bonifaciu relatează într-o scrisoare ep. de Canterbury, Guthbert, efectele reformei pe care a inițiat-o și îl invită să recurgă la aceleași lucrări. În sinodul din 745, Bonifaciu este numit ep. de Köln, fiind confirmat de Papă în același an. Alegerea acestuia era ideală deoarece permitea supravegherea atât a Germaniei, cât și a Galiei, dar și a Friziei (de aici voia să reia opera de evanghelizare). Când orașul este desemnat reședință metropolitană apar reacțiile adverse ale episcopilor franci datorita alegerii unui păstor de origine străină. Acest lucru face ca Bonifaciu să ocupe scaunul episcopal de Mainz cu jurisdictie limitată pâna în 780-782, când sub Carol cel Mare orașul devine reședință metropolitană. Păstor cu o inimă de o puritate deosebită își petrece ultimii ani ai vieții fără a lua parte la evenimentele politice. Unii istorici au susținut că el ar fi fost principalul intermediar al înscăunarii lui Pepin cel Scurt ca rege al Regatului Franc, însă acest fapt este greu de crezut. Într-adevăr, Bonifaciu acordă consacrarea solemnă lui Pepin în 751 la Soissons, însă face acest lucru în calitate de legat papal. Slăbit de ani și de o bogată și de succes activitate, Bonifaciu alege drept succesor al său pe unul dintre discipolii săi, Lul, în 753. Dorea astfel să lase în locul său un prelat care să asiste și să apere pe numeroșii anglo-saxoni care colaborau cu el. Bonifaciu este în mod fundamental un monah, după cum se observă din marele număr de mânăstiri fondate. Este un magister carismatic pentru discipolii săi și un model de viață spirituală. În tot timpul îndelungatului său apostolat s-a ținut la distanță de scenariul politic și nici nu a acceptat luptele deschise provocate de divergențele aristocrației locale și a clerului înalt.

Ultimii ani ai vieții Sfântului Bonifaciu

Martiriul sfântului Bonifaciu

 Acest misionar fervent dorea să cucerească pentru Cristos și pamântul strămoșilor săi, însă circumstanțele nu i-au permis să realizeze o așa aspirație. Apostolul dedică ultima sa activitate de convertire frizilor, convertire care a rămas incompletă prin moartea lui Willibrord. În vederea acestei activități Bonifaciu coboară cu o mica flotă de bărci de-a lungul Rinului începându-și noul apostolat la răsărit de Zuiderzee. Activitatea este întreruptă în iarna anilor 754-755, când condițiile nefavorabile fac pe Bonifaciu să caute adapost la Utrecht. Activitatea e reluată cu un nou avânt în primavara fiind însoțit de ep. Utrecht-ului, Eoban. Cu prima debarcare pe tărâm frizon, Bonifaciu a avut în scurt timp consolarea de a boteza numeroși idolatri și de a-i aduce la credință. A fixat o zi și un loc în care noii credincioși trebuiau să se adune pentru a primi confirmarea. În așteptarea neofiților, pe data de 5 mai 755, tabăra lui Bonifaciu este atacată de o ceată de fanatici. Se pare că însoțitorii au voit să-și apere maestrul, însă acesta i-a oprit în virtutea legii lui Cristos. Bonifaciu, împreună cu cei cincizeci și doi de însoțitori au murit pentru credință în Cristos. Sfântul nu s-a gândit nici să fugă, nici sa se apere, doar a ridicat deasupra creștetului Evanghelia, nu pentru a para lovitura ce cădea, dar pentru a demonstra ca moare pentru adevărurile care sunt cuprinse în ea. Printre însoțitorii săi se aflau ep. Eoban și preotul Adelaire. Corpul sfântului a fost recuperat și dus la Utrecht pentru a fi înmormântat în catedrala orașului, însă Lul, ep. de Mainz, reușește să-l transporte la mânăstirea de la Fulda unde apostolul își exprimase dorința de a aștepta învierea de apoi.

Cultul sfântului Bonifaciu

Bonifaciu și-a încheiat printr-un martiriu glorios, o viață care a fost ea însăși un continuu martiriu și apostolat. Imensele sale activități și roadele pe care Biserica le-a primit prin acesta, aduc un elogiu deosebit marelui episcop. A depus un zel neobosit pentru gloria și răspândirea Bisericii, pentru restabilirea disciplinei între clerici și în statul monastic, pentru extirparea viciului și a idolatriei. Regatul Franc și Germania l-au plâns ca pe propriul apostol. A primit respect din partea principilor pământului, a fost iubit de oameni, a fost urât și calomniat de eretici și sacrificat de idolatri. Martiriul sau are loc pe data de 5 iunie 755, după treizeci și unu de ani, șase luni și șase zile de fructuos episcopat. Guthbert, arhiepiscop de Canterbury, reunește un sinod în provincia sa și dispune ca în fiecare an să se sarbatoreasca martiriul lui Bonifaciu și a însoțitorilor săi. Bonifaciu este așezat alături de sfinții Augustin și Grigore, patronii protectori ai Angliei. Sf. Bonifaciu este venerat în special în Germania, unde numeroase biserici și mânăstiri îi sunt încă închinate. Cultul său se răspândește în Anglia, dar și în Galia. Mormântul său de la Fulda a rșmas centrul religios al Germaniei catolice. La Fulda se reunește în fiecare an conferința episcopilor germani, demonstrând supraviețuirea idealurilor și veșnicia operei pe care a înfăptuit-o Bonifaciu, din care catolicismul german încă se mai inspiră. Este reprezentat în icoane și statui purtând sceptrul și însemnele episcopale, cu Evanghelia străpunsă de sabie în mâna. Mai apoi apar și simboluri precum vulpea, flagelul, corbul ce semnifică unele minuni săvârsite de sfânt.

Importanța sfântului Bonifaciu

Meritele sfântului Bonifaciu

Întreaga operă a lui Bonifaciu este caracterizată de credința în comuniunea sfinților, în împărăția lui Dumnezeu de pe pământ și de fidelitatea față de Papa. Se spune că devotamentul său față de Scaunul Roman depăsea pe acela al credincioșilor Angliei. Bonifaciu a avut marele merit de a organiza Biserica germană și de a o reforma pe cea francă, legând-o pentru totdeauna de Biserica Romei. În rezolvarea problemelor sale și în promovarea operei sale apelează mereu la Sf. Parinte, cerând ajutor și sfat. De la marele apostol ne-au parvenit numeroase scrisori ce au fost adunate în mare parte de Lul. În afară de tratatele de gramatică și de metrica deja menționate el a mai scris "Aenigmata", în versuri, cunoscută și sub numele "De virtutibus et de vitiis", și o serie de sermones. Din scrisorile sale se observă cu claritate formarea pe care a primit-o în patrie unde predomină retorica simpoziană și adelmică. În istoriografia modernă, Bonifaciu este numit apostol al Germaniei, titlu care apare în legatură cu expresia: legatus germanicus, folosită de Bonifaciu și de Pepin cel Scurt în scrisorile lor. Se fac analogii și cu alte expresii care se găsesc în analele medievale precum: Germanorum predicator, doctor Germaniae.... În secolele XVIII-XIX apare și cel de Germanorum Apostolus.
Cu toate că Bonifaciu nu a reușit să reformeze total Regatul Franc, a obținut un lucru extrem de important și anume: unirea francilor cu Biserica Sf. Petru. În acest sens este deosebit de importantă profesiunea pe care o fac episcopii franci papei Zaharia în anul 747. Această unire cu Biserica Romei va determina întreaga istorie a Europei Occidentale.

Situația politică din Europa secolelor VII - VIII

Începând cu secolul VII, bazinul Mării Mediterane era locul de confluență a trei mari concepții politico-religioase: cea bizantină, musulmană și romano-catolică. Bizanțul nu mai era considerat ca fiind o putere deosebită, deoarece era slăbit datorită numeroaselor conflicte interne și externe (iconoclasmul, razboaiele cu musulmanii). Viitorul depindea astfel de Islam sau de Occident, însă acesta din urma trebuia să ramâna unit pentru a putea lupta până la capăt. Destinele Occidentului depind de forța și coeziunea Regatului Franc și Germanic. Spania nu mai reprezenta o putere, iar Regatul Vizigot este împins spre munți, teritoriul devenind astfel foarte mic. Anglia era mai mult sau mai puțin unită cu Roma și cu francii. Bonifaciu va avea un rol important în procesul de consolidare și unire a popoarelor Europei Centrale. Dacă în anul 732, la Poiters Carol Martel apără Europa ab extrinseco, Bonifaciu o apara ab intrinseco și aceasta prin caracteristica romană a activității sale și prin puternicul devotament față de Sf. Petru pe care îl sădește în inima acestor popoare. După ce și-a încheiat activitatea în mod glorios putem observa ca pierderile Romei pe care aceasta le suferise în Orient prin reforma arbitrară și forțată a împăratului Leon al III-lea, erau compensate de câștigurile din Occident pe care Bonifaciu le-a adunat prin activitatea sa misionară.
Întreaga sa viață a fost o continuă luptă pentru Cristos și pentru salvarea sufletelor. Aspirațiile l-au înălțat până la împlinire, iar zelul l-a condus spre fericirea veșnică. Înaintea sa au mai existat încercări de a penetra Germania Centrală, dar până în sec. VIII nu a existat nici un efort sistematic de a creștiniza vastele teritorii păgâne. Printre călugării englezi, lui Bonifaciu îi aparține onoarea de a deschide drumul în această regiune și de a crea o ierarhie religioasă sub supravegherea directă a Sf. Scaun. Treizeci și șase de ani de muncă misionară îngreunată de condiții dificile și periculoase se sfârșesc prin martiriu, astfel poate fi caracterizată viața acestui mare om care își merită cu prisosință numele de apostol al Germaniei.