Viaţa Sfântului Ierarh Bonifaciu

(de Ion Lucaci)

Prezentare generală a timpurilor în care a trăit Sfântul Bonifaciu

Timpurile în care sfântul Bonifaciu a trăit erau destul de tulburi din punct de vedere politic şi religios. În Europa secolelor VII-VIII, se găsea punctul de întâlnire a trei mari puteri. Prima dintre ele era cea bizantină care pălea din ce in ce mai mult datorită crizei provocate de iconoclasm. Iconoclasmul era o luptă internă în care se înfruntau două concepţii asupra religiei şi dincolo de aspectele pur spirituale ale conflictului, două culturi, două arii geografice şi două grupuri sociale. De partea celor care adorau icoanele, iconodulii, se aflau toţi cei legaţi de o credinţă primitivă şi sensibilă, numeroşi în rândurile femeilor, călugărilor, reprezentanţilor claselor populare. De partea iconoclaştilor erau nobilii, înaltul cler şi anturajul împăratului.

Unii istorici găsesc originile iconoclasmului în neputinţa unor teologi de a întelege sensul simbolic al icoanei şi de a face distincţie între cinstirea ei şi idolatrie. Ei socoteau că cinstirea vine în contradicţie cu preceptele biblice încălcând porunca decalogului de a nu-ţi face chip cioplit şi de a nu te închina lui (Ex 20, 4; Dt 5, 8) şi că potrivit învăţăturii Evangheliei Dumnezeu trebuie cinstit numai în „duh şi adevăr” (In 1, 18; 4, 24; 5, 27; 20, 29; Rom 1, 23; 10, 17; 2 Cor 5, 7). Această criză a fost agravată de intervenţia împaratului Leon al III-lea, care încearca o persuasiune forţată a poporului în vederea renunţării la adorarea icoanelor. Această problemă va lua sfârşit abia după trecerea mai multor ani. Totodată situaţia Bizanţului era înrăutăţită de asalturile tot mai dese ale musulmanilor care profitau de slăbiciunea interioară a imperiului. Musulmanii reprezintă o a doua forţă care se ridica în Europa acelor timpuri. Cea de-a treia putere era reprezentată de Regatul Franc, majoritar catolic.

Un moment important în istoria Europei a fost cel în care, majordomul palatelor Austrasiei, Neustriei şi Burgundiei, aliat cu longobarzii, resping atacul arab la Poitiers în anul 732.
În Italia, longobarzii stapâneau o mare parte din teritoriile Ravenei, Pugliei, Calabriei, Siciliei şi doreau să cucerească Roma, teritoriu aflat sub stapânirea Papei. Papa apelează la ajutorul împaratului bizantin, dar şi la Carol Martel, recunoscându-i astfel statutul de conducător pe care acesta şi-l asumase dupa moartea merovingianului Thierry al IV-lea în 737. Va fi refuzat de acesta în virtutea ajutorului pe care longobarzii i-l acordaseră în lupta de la Poitiers. După câţiva ani, fiul acestuia, Pepin cel Scurt, va asculta apelul pe care Sfântul Părinte îl face. În Franţa, dinastia merovingiană este înlocuită de cea carolingiană prin retragerea lui Carloman, fratele lui Pepin la mânăstirea Monte-Casino în 747. Pentru istoria Europei, mai importantă decât venirea la puterea Regatului Franc a unei alte dinastii, este noua atitudine pe care Papa şi-o asuma în numele lui Dumnezeu, ungând pe Pepin ca rege (ales al Domnului), după modelul timpurilor biblice. Consacrarea regală a lui Pepin a fost de o importanţă decisivă pentru dezvoltarea concepţiei occidentale despre rege. De la această dată poziţia suveranului în Biserică începe să aibă un fundament sacramental.

Acestea ar fi timpurile în care a trăit sfântul Bonifaciu şi în care s-a dezvoltat opera sa de evanghelizare, lărgind nu teritoriile regatelor lumeşti, dar al regatului divin fiind ajutat de principii pamântului.

Formarea intelectuală şi personalitatea lui Winfrid

Date biografice

În urma activităţii sale ca misionar pe teritoriul Germaniei, Bonifaciu este numit pe drept cuvânt apostol al Germaniei. Activitatea sa a avut un mare ecou şi s-a desfăsurat cu mare succes, el fiind adevăratul organizator al Bisericii germane.

Winfrid, acesta era numele pe care Bonifaciu îl avea din familie, s-a născut prin anul 673 la Devon (posibil Crediton), în Anglia sud-occidentală în regatul anglo-saxon Wessex. Familia sa făcea parte din categoria ţăranilor liberi, proprietari de pamânt. Nu putem vorbi cu certitudine despre copilaria lui, totuşi se povesteşte ca ar fi fost un copil precoce şi ca de la vârsta de patru-cinci ani era capabil să înţeleagă mesajul creştin al predicatorilor itineranţi. La vârsta de şapte ani îl roagă pe tatăl său să îl lase să îmbraţişeze viaţa monahală, demonstrând astfel o prima maturitate spirituală. Este acceptat în abaţia de Exeter, apoi la Nursling unde primeşte o educaţie aleasă în literatura sacră dar şi profană şi unde este consacrat pentru viaţa sacerdotală. În mănăstirea de Nursling progresează în studii şi ajunge repede să-şi asume rolul de maestru. Pentru activitatea sa didactică compune un tratat de gramatică şi de metrică, din care însă nu cunoastem decât o parte. Înca din timpul în care a fost maestru la Nursling a fost mereu înconjurat de numeroşi discipoli atraşi de faima şcolii pe care o conducea, dar şi de capacitatea maestrului de a comenta Biblia într-un mod aparte. Conservă rolul de maestru înconjurat de discipoli chiar şi mai târziu în timpul activităţii de pe continent, după cum dau mărturie scrierile închinate lui şi discipolilor săi.

Winfrid a ţinut legătura cu Adelm, una dintre cele mai frumoase personalităţi ale creştinătăţii anglo-saxone din acea vreme. Personalitatea lui Winfrid reflecta calităţile deosebite pe care le nutrea poporul sau. Era îmbibat de dragostea pentru cultură şi educaţie, pentru misiunea de evanghelizare şi într-un mod deosebit pentru catedra Sfântului Petru. S-a născut într-un timp în care mulţi dintre concetăţenii săi erau animaţi de dorinţa de a propovădui Evanghelia şi de a extinde împărăţia lui Dumnezeu pe continent.

Vocaţia misionară

În loc să urmeze o carieră de succes în Anglia, Winfrid alege misionariatul. Trecând peste orice dificultate, la începutul anului 716, având patruzeci de ani, porneşte în pelerinajul său, dorind să urmeze pe Wilibrord, compatriotul sau. Ajunge mai întâi la Londra, iar de aici se îndreaptă spre mare, debarcând la Duurstede, capitala comercială a Ţării Bascilor. Împrejurările politice (ascensiunea necredincioşilor militanţi) au făcut imposibilă lucrarea misionară. Merge la Utrecht pentru a întâlni pe Wilibrord, însă acesta se întorsese la Echternach din cauza pericolului pe care îl reprezenta revolta frizonilor împotriva lui Carol Martel. Winfrid realizează că timpurile nu erau propice activităţii dorite, iar în aşteptarea unor vremuri mai bune se întoarce la mânăstirea din Nutschelle. Murind abatele acestei mânăstiri, consiliul clericilor îl alege pe Winfrid abate în anul 717. Refuză această însărcinare fiind ajutat de prietenul sau Daniel, ep. de Wincester. Animat de dorinţa de a evangheliza popoarele germane, Winfrid doreşte să obţină sprijinul Papei şi al principilor seculari în acţiunea sa.
Dotat cu un spirit pozitiv şi dovedind aptitudini de bun organizator, consideră oportun să se prezinte popoarelor cu prestigiul unei misiuni oficiale din partea capului Bisericii şi aparat de braţul puternic al conducătorilor franci. În 718, benedictinul anglo-saxon Winfrid face o călătorie la Roma pentru a-l vizita pe Grigore al II-lea. Primeşte de la pp. Grigore al II-lea misiunea clară de a predica Evanghelia, dar nu înainte de a se fi convins de bunele intenţii ale lui Winfrid şi de sinceritatea şi dăruirea sa faţă de Sf. Scaun. Papa îl desemnează pe Winfrid drept legat apostolic, având un mandat de evanghelizare pentru Germania. La Roma, Winfrid primeşte numele de Bonifaciu şi unele scrisori de recomandare care ar fi putut să-i înlesnească acţiunea de slujire. Primeşte totodată îndemnul de a administra sacramentele dupa liturgia romană şi de a menţine legătura cu Biserica Romei.

Opera de evanghelizare

Evanghelizarea Germaniei

După şederea sa la Roma, Bonifaciu ajunge la curtea regelui longobard Liutprand unde este primit cu ospitalitate. Vizitează Bavaria şi Turingia însă fără a se opri prea mult. Odată cu moartea ducelui franc Radboch, situaţia politică din Frizia se îmbunătăţeşte, iar Bonifaciu se îndreaptă spre Bavaria şi Turingia pentru a-şi cizela vocaţia misionară alături de ep. Wilibrord. Nu se lasă convins de vorbele episcopului care ar fi voit să-l lase urmaş pe scaunul său episcopal. Bonifaciu, după această perioadă de pregătire îşi începe în sfârşit misiunea pe care şi-o asumase. Fidelitatea faţă de Papă şi atitudinea de magister sunt două dintre aspectele care caracterizează în mod major apostolatul său desfăşurat în Asia, Turingia şi Bavaria.
Pentru a aprecia pe deplin meritele lui Bonifaciu trebuie să menţionăm că toate populaţiile supuse francilor şi locuitorii de pe partea dreaptă a Rinului erau în mare parte păgâni. În 721, Bonifaciu predica în Asia şi Turingia reuşind să boteze numeroşi păgâni şi să readucă în sânul Bisericii mulţi creştini căzuţi în practica idolatriei. În Asia construieşte prima sa mânăstire la Amönesburg.

Vizita la Roma

După ce trimite o amănunţită relatare a operei sale, în anul 722 este chemat personal la Roma de către pp. Grigore al II-lea care îl consacră episcop misionar al întregii Germanii transrenane (30 noiembrie), fără însă a-i stabili un sediu anume. Cu această ocazie, Bonifaciu depune jurământul de credinţă care îl va lega în mod direct de Scaunul papal. Formula jurământului de ascultare era aceeaşi cu a episcopilor sufragani ai Romei. În aceasta este schimbat doar un lucru, cuvintele cu ajutorul cărora sufraganii promiteau fidelitate faţă de împăratul bizantin sunt înlocuite cu promisiunea de a menţine comuniunea cu Papa şi de nu a menţine cu acei episcopi care nu urmau normele romane. La plecare, Papa îi încredinţează o colecţie de canoane a conciliilor şi o scrisoare pentru Carol Martel în care îl îndemna pe acesta, aflat la puterea Regatului Franc, să protejeze şi să favorizeze opera lui Bonifaciu în Germania.

Principala etapă misionară

În 723 ajunge la curtea lui Carol Martel care îl primeşte cu ospitalitate şi îi asigură printr-o scrisoare sigilată protecţia prin care opera lui Bonifaciu era ajutată să ajungă la succesul dorit. În primăvara anului 723, Bonifaciu îşi începe noua şi principala sa etapă misionară în Asia (Turingia francă). Aici găseşte misiunile în care lucrase mai înainte încă eficiente. Opera sa ajunge la apogeu când, pentru a demonstra păgânilor absurditatea credinţei lor în zei, întruchipări ale naturii, şi lipsa de putere a acestora, doboară stejarul secular din apropiere de Geismar ce reprezenta pe zeul Thor. Cu lemnul acestuia construiesşe o capela închinată Sf. Petru. Doborârea stejarului a provocat numeroase convertiri. Fondează celebra mânăstire de la Frizlar. În anul următor, sfântul trece în Turingia unde răsturnările politice puneau în profundă dificultate comunităţile creştine (partea nordică a ţării aparţinea saxonilor, cea meridională era guvernată de franci şi trecea printr-o perioadă de totală anarhie politică). Activitatea din Turingia şi Asia a durat din 724 până în 731 şi a fost încoronată de un mare succes. Construieşte mânăstirea închinată Sf. Mihai din Ohdruff, aproape de Gotha care va deveni o importantă fortăreaţă a creştinătăţii din această zonă. Aceasta va fi încredinţată lui Vigbert, unul dintre discipoli săi. Rămâne în strânsă legătura cu Anglia printr-o numeroasă şi bogată corespondenţă. Pentru a-şi consolida opera misionară reuneşte un ales grup de continuatori, călugări şi călugăriţe din patria sa, pasionaţi şi dornici de a evangheliza Germania. Aceştia s-au răspândit în toate misiunile fondate de sfânt, muncind cu zel şi adaptându-se la diferitele condiţii pe care le cerea apostolatul. Printre colaboratorii lui Bonifaciu trebuie să-i amintim pe Lul, succesorul sau la scaunul de Mainz, Burcard, ep. de Würzburg, Denehard, neobosit mesager între Germania şi Roma, Willibald si Wunibald. Printre doamne s-au numărat Lioba, stareţa Tauberbischofsheim-ului de mai târziu, Tecla, Walburga şi Cunitrude .
Una dintre cele mai celebre mânăstiri fondate de sfânt este cea de la Fulda (744), încredinţată lui Sturni. Aceasta devine model pentru abaţiile germane şi va inspira ordinele fondate de apostol. Pp. Zaharia, în 751 va acorda protecţia pontificală acestei mânăstiri.

Numirea ca arhiepiscop

 În anul 732, succesorul lui Grigore al II-lea, pp. Grigore al III-lea îl promovează pe Bonifaciu la rangul de arhiepiscop cu dreptul de a convoca concilii şi de a consacra episcopi. Timpurile nu erau însă destul de mature pentru a forma noi dieceze, astfel Bonifaciu se limitează pentru moment doar la a fonda mânăstiri. Din acest an, pentru sfânt începe o muncă de organizare intensă. Sunt create ori restabilite numeroase dieceze şi sunt desemnaţi episcopi care să le conducă. În 737-738, Bonifaciu merge pentru a treia oara la Roma pentru a se consulta cu sf. Parinte şi pentru a obţine acordul şi îndrumarea pentru o nouă misiune. Aici va întâlni o parte dintre discipolii pe care i-am amintit deja. Una dintre scrisorile date de Papă era adresată episcopilor Bavariei, în care Pontiful Roman îl desemna pe Bonifaciu ca legat al său. Se reamintea episcopilor obligaţia de a se întâlni în sinoade şi totodată se dădeau avertismente împotriva superstiţiei păgâne şi a greşelilor pe care preoţii bretoni le săvârşeau. Abia întors, Bonifaciu îşi propune reorganizarea Bisericii în Bavaria, de altfel singura regiune în care apostolul reuşeşte să stabilească dieceze cu ajutorul puterii civile. În 739, cu permisiunea ducelui Odil, regiunea se împarte în patru dieceze în urma unui sinod convocat de Bonifaciu. Acestea erau dieceza de Regensburg, Feising, Passau şi Salzburg. Îl consacră pe anglo-saxonul Ioan, ep. de Salzburg, conferind oraşului demnitatea de metropolă a regiunii, deşi ducele Odil se opune creării unui astfel de scaun metropolitan (se pare că voia să menţină controlul asupra noilor dieceze). Numeşte păstori pentru scaunele vacante din Regensburg şi Freising şi îl confirmă pe cel din Passau. Opera sa este atât de fructuoasă încât catolicismul se înrădăcinează pentru totdeauna în regiune. Sfârşindu-se opera sa în aceasta parte a ţării, se îndreaptă spre Asia şi Turingia pentru a stabili şi aici o ierarhie catolică. În 741, stabileşte un scaun episcopal la Buraburg, pentru Turingia nordică la Erfurt, pentru cea meridională la Würzburg, iar pentru Bavaria nordica la Eichstät cu ep. Willibald ca păstor. Diecezele Buraburg şi Erfurt dispar repede, dar nu complet. Sub Carol cel Mare scaunele acestor dieceze vor fi primite de Paderborn şi Harlberstadt. Organizarea religioasă pe care Bonifaciu o stabileşte aici a supravieţuit timpului şi furtunilor care au bătut necontenit asupra ei.

Reforma Bisericii France

Nevoia de reformare a Bisericii France

În toată perioada activităţii sale în Asia, Bonifaciu nu pierde din vedere reforma majoră de care avea nevoie Regatul Franc. Creştinătatea din această regiune decăzuse mult: clerul ce ocupa poziţii joase era ignorant şi imoral, iar cel de la conducere era mândru şi materialist, uitând de comuniunea pe care trebuia să o aibă cu Roma. Pp. Zaharia, succesorul Papei Grigore al III-lea, îndeamnă pe Bonifaciu la o nouă profesiune de fidelitate: „eu vă voi fi un devotat şi fidel servitor şi nu voi înceta să dau ascultare Bisericii Romane”. În acelaşi an moare Carol Martel, principe fără scrupule religioase, dar recunoscut ca având meritul de a fi respins atacul arab şi de a fi protejat opera lui Bonifaciu. Lui Carol i-au urmat la conducerea regatului cei doi fii: Pepin pentru Austrasia şi Carloman pentru Neustria, ambii educaţi în spirit creştin în abaţia sfântul Dionisie. Aceştia îl stimau pe Bonifaciu şi doreau să ajute reforma dorită de acesta. Lucrarea aceasta parea a fi extrem de dificilă dovadă fiind faptul că de mulţi ani nu se mai ţinuse nici un conciliu, episcopiile erau adesea vacante, vândute sau acordate unor mireni necorespunzători, fără pregatire ori vocaţie. Scrisorile sfântului ne aduc la cunostinţă starea deplorabilă a acestei Biserici în perioada de sfârşit a dinastiei merovingiene şi începutul celei carolingiene. Situaţia era agravată de mulţimea sacerdoţilor scoţi şi bretoni ce nu ţineau cont de autorităţi şi îşi permiteu să traiăscă după bunul plac traversând regiunile Regatului Franc.

Convocarea conciliilor de la Les Estines şi Soissons

Împotriva acestor dezordini, Bonifaciu încearcă să aducă un remediu prin convocarea unor concilii. Este susţinut în proiectul său de sfatul şi autoritatea Sfântului Scaun şi de piosul şi zelosul Carloman. Vor avea loc două sinoade în Austrasia, primul la 21 aprilie 742 (nu se cunoaşte cu exactitate locul), iar cel de-al doilea la data de 1 martie 742, ţinut la Les Estines, ambele prezidate de sf. Bonifaciu în calitate de trimis al Sf. Parinte. Pepin cel Scurt, rivalizând cu fratele sau, convoacă un conciliu la Soissons în 744 la care se pare că apostolul nu a luat parte. În 744, pp. Zaharia nu numai ca reînnoieşte ius predicorum în Bavaria, dar îl numeşte pe Bonifaciu ca vicar apostolic pentru întreaga Galie. Pentru a încorona opera sa este reunit un conciliu general în Regatul Franc în 745, prezidat tot de Bonifaciu. În aceste adunări s-a afirmat cu bucurie dorinţa unei reforme în Biserica francă, fiind promulgate legi ecleziastice şi ale statului. Cu această ocazie s-a stabilit o organizare bisericească şi s-a propus o activitate conciliară, au fost eradicate superstiţiile păgâne care întunecau viaţa religioasă; ordinelor de călugăriţe li s-a propus să urmărească regula Sf. Benedict, patronul principal al Europei , pentru a elimina dezordinea monahală, astfel viaţa clerului a fost condusă la puritatea de la început. În primavara-vara anului 747, Bonifaciu completează opera sa mareaţă prezidând un alt conciliu general al Regatului Franc, unde au fost confirmate, reîmprospătate şi solemn promulgate toate dispoziţiile anterioare. Cu această ocazie episcopii reuniţi au trimis papei Zaharia o profesiune colectivă de credinţă şi ascultare. Bonifaciu relatează într-o scrisoare ep. de Canterbury, Guthbert, efectele reformei pe care a iniţiat-o şi îl invită să recurgă la aceleaşi lucrări. În sinodul din 745, Bonifaciu este numit ep. de Köln, fiind confirmat de Papă în acelaşi an. Alegerea acestuia era ideală deoarece permitea supravegherea atât a Germaniei, cât şi a Galiei, dar şi a Friziei (de aici voia să reia opera de evanghelizare). Când oraşul este desemnat reşedinţă metropolitană apar reacţiile adverse ale episcopilor franci datorita alegerii unui păstor de origine străină. Acest lucru face ca Bonifaciu să ocupe scaunul episcopal de Mainz cu jurisdictie limitată pâna în 780-782, când sub Carol cel Mare oraşul devine reşedinţă metropolitană. Păstor cu o inimă de o puritate deosebită îşi petrece ultimii ani ai vieţii fără a lua parte la evenimentele politice. Unii istorici au susţinut că el ar fi fost principalul intermediar al înscăunarii lui Pepin cel Scurt ca rege al Regatului Franc, însă acest fapt este greu de crezut. Într-adevăr, Bonifaciu acordă consacrarea solemnă lui Pepin în 751 la Soissons, însă face acest lucru în calitate de legat papal. Slăbit de ani şi de o bogată şi de succes activitate, Bonifaciu alege drept succesor al său pe unul dintre discipolii săi, Lul, în 753. Dorea astfel să lase în locul său un prelat care să asiste şi să apere pe numeroşii anglo-saxoni care colaborau cu el. Bonifaciu este în mod fundamental un monah, după cum se observă din marele număr de mânăstiri fondate. Este un magister carismatic pentru discipolii săi şi un model de viaţă spirituală. În tot timpul îndelungatului său apostolat s-a ţinut la distanţă de scenariul politic şi nici nu a acceptat luptele deschise provocate de divergenţele aristocraţiei locale şi a clerului înalt.

Ultimii ani ai vieţii Sfântului Bonifaciu

Martiriul sfântului Bonifaciu

 Acest misionar fervent dorea să cucerească pentru Cristos şi pamântul strămoşilor săi, însă circumstanţele nu i-au permis să realizeze o aşa aspiraţie. Apostolul dedică ultima sa activitate de convertire frizilor, convertire care a rămas incompletă prin moartea lui Willibrord. În vederea acestei activităţi Bonifaciu coboară cu o mica flotă de bărci de-a lungul Rinului începându-şi noul apostolat la răsărit de Zuiderzee. Activitatea este întreruptă în iarna anilor 754-755, când condiţiile nefavorabile fac pe Bonifaciu să caute adapost la Utrecht. Activitatea e reluată cu un nou avânt în primavara fiind însoţit de ep. Utrecht-ului, Eoban. Cu prima debarcare pe tărâm frizon, Bonifaciu a avut în scurt timp consolarea de a boteza numeroşi idolatri şi de a-i aduce la credinţă. A fixat o zi şi un loc în care noii credincioşi trebuiau să se adune pentru a primi confirmarea. În aşteptarea neofiţilor, pe data de 5 mai 755, tabăra lui Bonifaciu este atacată de o ceată de fanatici. Se pare că însoţitorii au voit să-şi apere maestrul, însă acesta i-a oprit în virtutea legii lui Cristos. Bonifaciu, împreună cu cei cincizeci şi doi de însoţitori au murit pentru credinţă în Cristos. Sfântul nu s-a gândit nici să fugă, nici sa se apere, doar a ridicat deasupra creştetului Evanghelia, nu pentru a para lovitura ce cădea, dar pentru a demonstra ca moare pentru adevărurile care sunt cuprinse în ea. Printre însoţitorii săi se aflau ep. Eoban şi preotul Adelaire. Corpul sfântului a fost recuperat şi dus la Utrecht pentru a fi înmormântat în catedrala oraşului, însă Lul, ep. de Mainz, reuşeşte să-l transporte la mânăstirea de la Fulda unde apostolul îşi exprimase dorinţa de a aştepta învierea de apoi.

Cultul sfântului Bonifaciu

Bonifaciu şi-a încheiat printr-un martiriu glorios, o viaţă care a fost ea însăşi un continuu martiriu şi apostolat. Imensele sale activităţi şi roadele pe care Biserica le-a primit prin acesta, aduc un elogiu deosebit marelui episcop. A depus un zel neobosit pentru gloria şi răspândirea Bisericii, pentru restabilirea disciplinei între clerici şi în statul monastic, pentru extirparea viciului şi a idolatriei. Regatul Franc şi Germania l-au plâns ca pe propriul apostol. A primit respect din partea principilor pământului, a fost iubit de oameni, a fost urât şi calomniat de eretici şi sacrificat de idolatri. Martiriul sau are loc pe data de 5 iunie 755, după treizeci şi unu de ani, şase luni şi şase zile de fructuos episcopat. Guthbert, arhiepiscop de Canterbury, reuneşte un sinod în provincia sa şi dispune ca în fiecare an să se sarbatoreasca martiriul lui Bonifaciu şi a însoţitorilor săi. Bonifaciu este aşezat alături de sfinţii Augustin şi Grigore, patronii protectori ai Angliei. Sf. Bonifaciu este venerat în special în Germania, unde numeroase biserici şi mânăstiri îi sunt încă închinate. Cultul său se răspândeşte în Anglia, dar şi în Galia. Mormântul său de la Fulda a rşmas centrul religios al Germaniei catolice. La Fulda se reuneşte în fiecare an conferinţa episcopilor germani, demonstrând supravieţuirea idealurilor şi veşnicia operei pe care a înfăptuit-o Bonifaciu, din care catolicismul german încă se mai inspiră. Este reprezentat în icoane şi statui purtând sceptrul şi însemnele episcopale, cu Evanghelia străpunsă de sabie în mâna. Mai apoi apar şi simboluri precum vulpea, flagelul, corbul ce semnifică unele minuni săvârsite de sfânt.

Importanţa sfântului Bonifaciu

Meritele sfântului Bonifaciu

Întreaga operă a lui Bonifaciu este caracterizată de credinţa în comuniunea sfinţilor, în împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ şi de fidelitatea faţă de Papa. Se spune că devotamentul său faţă de Scaunul Roman depăsea pe acela al credincioşilor Angliei. Bonifaciu a avut marele merit de a organiza Biserica germană şi de a o reforma pe cea francă, legând-o pentru totdeauna de Biserica Romei. În rezolvarea problemelor sale şi în promovarea operei sale apelează mereu la Sf. Parinte, cerând ajutor şi sfat. De la marele apostol ne-au parvenit numeroase scrisori ce au fost adunate în mare parte de Lul. În afară de tratatele de gramatică şi de metrica deja menţionate el a mai scris „Aenigmata”, în versuri, cunoscută şi sub numele „De virtutibus et de vitiis”, şi o serie de sermones. Din scrisorile sale se observă cu claritate formarea pe care a primit-o în patrie unde predomină retorica simpoziană şi adelmică. În istoriografia modernă, Bonifaciu este numit apostol al Germaniei, titlu care apare în legatură cu expresia: legatus germanicus, folosită de Bonifaciu şi de Pepin cel Scurt în scrisorile lor. Se fac analogii şi cu alte expresii care se găsesc în analele medievale precum: Germanorum predicator, doctor Germaniae…. În secolele XVIII-XIX apare şi cel de Germanorum Apostolus.
Cu toate că Bonifaciu nu a reuşit să reformeze total Regatul Franc, a obţinut un lucru extrem de important şi anume: unirea francilor cu Biserica Sf. Petru. În acest sens este deosebit de importantă profesiunea pe care o fac episcopii franci papei Zaharia în anul 747. Această unire cu Biserica Romei va determina întreaga istorie a Europei Occidentale.

Situaţia politică din Europa secolelor VII – VIII

Începând cu secolul VII, bazinul Mării Mediterane era locul de confluenţă a trei mari concepţii politico-religioase: cea bizantină, musulmană şi romano-catolică. Bizanţul nu mai era considerat ca fiind o putere deosebită, deoarece era slăbit datorită numeroaselor conflicte interne şi externe (iconoclasmul, razboaiele cu musulmanii). Viitorul depindea astfel de Islam sau de Occident, însă acesta din urma trebuia să ramâna unit pentru a putea lupta până la capăt. Destinele Occidentului depind de forţa şi coeziunea Regatului Franc şi Germanic. Spania nu mai reprezenta o putere, iar Regatul Vizigot este împins spre munţi, teritoriul devenind astfel foarte mic. Anglia era mai mult sau mai puţin unită cu Roma şi cu francii. Bonifaciu va avea un rol important în procesul de consolidare şi unire a popoarelor Europei Centrale. Dacă în anul 732, la Poiters Carol Martel apără Europa ab extrinseco, Bonifaciu o apara ab intrinseco şi aceasta prin caracteristica romană a activităţii sale şi prin puternicul devotament faţă de Sf. Petru pe care îl sădeşte în inima acestor popoare. După ce şi-a încheiat activitatea în mod glorios putem observa ca pierderile Romei pe care aceasta le suferise în Orient prin reforma arbitrară şi forţată a împăratului Leon al III-lea, erau compensate de câştigurile din Occident pe care Bonifaciu le-a adunat prin activitatea sa misionară.
Întreaga sa viaţă a fost o continuă luptă pentru Cristos şi pentru salvarea sufletelor. Aspiraţiile l-au înălţat până la împlinire, iar zelul l-a condus spre fericirea veşnică. Înaintea sa au mai existat încercări de a penetra Germania Centrală, dar până în sec. VIII nu a existat nici un efort sistematic de a creştiniza vastele teritorii păgâne. Printre călugării englezi, lui Bonifaciu îi aparţine onoarea de a deschide drumul în această regiune şi de a crea o ierarhie religioasă sub supravegherea directă a Sf. Scaun. Treizeci şi şase de ani de muncă misionară îngreunată de condiţii dificile şi periculoase se sfârşesc prin martiriu, astfel poate fi caracterizată viaţa acestui mare om care îşi merită cu prisosinţă numele de apostol al Germaniei.